La 23 august 1944, șeful statului, Regele Mihai, a demis guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu (autoproclamat în 1940 drept conducător al statului), a ordonat arestarea acestuia și a altor câțiva miniștri, între care Mihai Antonescu (vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Externe), a numit un alt șef de guvern (în persoana generalului Constantin Sănătescu) și a citit la posturile de radio o proclamație care anunța intenția de a încheia un armistițiu cu Aliații (URSS, Marea Britanie, SUA).
Relațiile cu Germania lui Hitler au fost rupte, iar trupele naziste au fost obligate să se retragă din țară. Regele era șeful statului și, conform tradițiilor politice românești, avea dreptul de a cere și obține demisia unui guvern. Sub Ion Antonescu, din 1940, România a funcționat fără Constituție și fără Parlament. Prin urmare, nu s-a pus problema respectării altor reguli decât a acelora care existaseră, fără întrerupere, vreme de aproape 80 de ani, de la venirea lui Carol I pe tron, în 1866. Termenul „lovitură de stat”, utilizat imediat după 23 august în diferite medii politice și, apoi, după 1989, pare impropriu ca definire a structurii puterilor. Șeful statului avea o lungă istorie (chiar și în regimul constituțional) în a demite guverne și nu putea, instituțional, să dea „lovitură de stat”.
Este adevărat că mareșalul Ion Antonescu a fost arestat în Palatul Regal, în timpul audienței. Acest lucru s-a întâmplat pentru că șeful guvernului a refuzat să își prezinte demisia, iar șeful statului avea obligația de a acționa pentru numirea altui Executiv. Dacă ar fi existat Constituție sau Parlament, arestarea era foarte greu de executat printr-un simplu ordin, chiar și al șefului statului, dar tocmai Ion Antonescu a fost acela care, în septembrie 1940, a suspendat aceste două instrumente vitale (parlament și constituție) pentru viața instituțională a unei țări. Tot Antonescu a fost acela care, în iunie 1941, a declanșat războiul. României îi lipseau, deci, pârghiile care ar fi analizat (criticat) deciziile puterii și, în plus, se afla în conflict militar, cu trupe sovietice (în Moldova) și germane pe teritoriul ei.
Momentul în care s-a făcut intrarea masivă a trupelor sovietice în țarăCeea ce Regele Mihai a făcut la 23 august 1944 cu guvernul mareșalului Ion Antonescu nu are nici măcar un caracter excepțional. Se mai întâmplase cu un an înainte, în iulie 1943, în Italia. Acolo, Regele Victor Emanuel al III-lea l-a demis pe liderul totalitar Benito Mussolini, după ce acesta condusese țara vreme de două decenii, monarhul oferind conducerea guvernului unui militar, mareșalul Pietro Badoglio.
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de intrarea masivă a trupelor sovietice în țară (în București abia la 31 august 1944), de aducerea în legalitate a Partidului Comunist și de revenirea României, pentru scurtă vreme, la regulile constituționale adoptate în 1923.
Nu Regele Mihai și nici evenimentul de la 23 august 1944 au adus Armata Sovietică în România. La acel moment, deja, URSS ocupase o parte din Moldova și se îndrepta spre Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Rezistența armată și civilă invocată de mareșalul Ion Antonescu și partizanii lui poate fi doar o istorie condițională.
România avea obligația morală, istorică și instituțională să iasă din alianța cu Hitler, după ce împărtășise cu acesta ocupația unui teritoriu care nu îi aparținea (Guvernământul Transnistria) și un război împotriva URSS în care nu putea deține pe termen mediu și lung avantaje strategice sau tehnice. Guvernul mareșalului Ion Antonescu mai era responsabil și de participarea la Holocaust și genociduri, chiar dacă există destule opinii potrivit cărora au existat și evrei salvați. Salvați de la ce? De la dreptul la viață pe care tot autoritățile militare și civile românești îl anulaseră?
Între 1940 și 1944 între România și Germania nazistă nu au existat tratate politice sau militare bilaterale prin care cei doi parteneri să își stabilească angajamentele și obligațiile. Participarea României la războiul împotriva URSS, declanșat la 22 iunie 1941, s-a făcut în urma unei înțelegeri personale între Adolf Hitler și Ion Antonescu. Singură, emoția revenirii Basarabiei și Bucovinei, în 1941, nu putea ține loc de argumente diplomatice, strategice sau militare negociate și semnate între București și Berlin. Holocaustul și genocidul au fost aprobate și executate de Ion Antonescu și de aliații de la Berlin fără ca să existe filtre instituționale libere la București.
După ce, până în 1947 evenimentul demiterii mareșalului Ion Antonescu din poziția de prim ministru a fost privit și drept o „lovitură de stat” organizată de rege, după instalarea regimului comunist propaganda totalitară a atribuit zilei de 23 august 1944 alte obiective majore, între care și acela de Zi Națională. În primul deceniu al regimului comunist, până în 1958, 23 august 1944 a fost idealizat drept momentul „eliberării României de sub jugul antihitlerist de către glorioasa Armată Roșie sovietică”.
Apoi, din 1958, după începutul destalinizării, al desovietizării și al plecării trupelor sovietice de ocupație din România, 23 august 1944 a fost glorificat drept ziua declanșării „insurecției antifasciste”, „a întregului popor”. Nicolae Ceaușescu, în anii 1980, a stabilit că este vorba despre o „revoluție de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”, în care protagoniști erau, bineînțeles, „masele populare” și Partidul Comunist. Ceaușescu și ideologii săi au fost aceia care au declanșat, tot atunci, și mitizarea lui Ion Antonescu drept un „erou” sau un „martir”, în detrimentul suveranului care încă trăia și a Moscovei care, după 1985, se străduia să liberalizeze totalitarismul comunist.
După 1989, mare parte a analizei științifice a fost înlocuită de partizanat politic. Susținătorii mareșalului Ion Antonescu au invocat, și invocă, stricarea unui plan prin care România ar fi putut fi salvată de ocupație și de comunism. Cei care argumentează necesitatea actului de la 23 august 1944 acuză regimul din 1940-1944 și insistă asupra beneficiilor ruperii de Hitler și de alianța toxică în care România a intrat în 1940.
Prof. univ. dr. Florin ANGHEL, Facultatea de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanța
https://mycta.ro/wp-content/uploads/2024/08/articol-anghel-1724346708-1.jpghttps://mycta.ro/wp-content/uploads/2024/08/articol-prof-anghel-1724346728.jpg
